Fragment din romanul încă fără titlu (12)
Ajunge să uite senzaţia mâncării. Deseori i se întâmplă să-şi ignore foamea un timp mai îndelungat şi aproape că leşină, iar când se vede în faţa unei farfurii, mai mult sub imperiul constrângerii decât al plăcerii, trăieşte bizareria sentimentului că i se întâmplă pentru prima oară. De obicei mănâncă puţin, chiar dacă îi place să gătească. Sau din contră, îi place mai mult să mănânce ceva gătit de alţii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu vorbitul şi de fiecare dată când vorbeste o face aşteptând să audă ceva nou, diferit de ceea ce ştie deja. Însă nimic nou. Nimic diferit. Aceeaşi rutină a cuvintelor drept monedă de schimb. Şi deseori se trezeşte fie cu buzunarele goale, fie cu ele doldora de bani contrafăcuţi. Oricum este aceeaşi corvoadă, ca şi mâncatul.
Somnul îl receptează ca pe un bonus dintr-o loterie la care nu-şi aminteşte să fi participat, însă nu ştie cum să-l anuleze. Iar despre vise chiar nu ştie ce să mai creadă. Încearcă să-şi imagineze unde s-ar simţi acasă şi ce anume i-ar putea trezi un asemenea sentiment. În muzică se simte ca într-un refugiu, alături de alţi refugiaţi, mulţumiţi chiar şi cu fericirea scurtă şi iluzorie, deloc durabilă, pe care sunetele frumoase o oferă într-un mod necondiţionat. Este adevărat, un refugiu de lux, însă oricum o ia, tot refugiu rămâne, deoarece oricât de seducător este tot ceea ce se întâmplă în timpul unei simfonii, sonate, cvartet sau operă, fatalitatea sfârşitului loveşte de fiecare în acelaşi mod pentru care încă nu a reuşit să-şi creeze o imunitate pe măsură. Stă cât stă în confortul plăcut al muzicii, însă până la urmă tot trebuie să iasă în realitatea radioactivă, direct în imaginea selenară a vieţii de zi cu zi, în bâzâitul molcom al vorbirii, direct în menghina unui şir nesfârşit de constrângeri. Şi toate astea mult mai dureroase după acele puţine clipe de uitare în securitatea şi izolarea unui concert. Lectura nu este cu mult diferită de vizionarea serialelor.
Diferă doar modul în care amândouă sunt structurate, iar serialele se dovedesc a fi mult mai eficiente, deoarece fiecare episod se termină exact atunci când curiozitatea este totalmente epuizată. Nu acelaşi lucru cu cărţile, iar fatalitatea oboselii sau plictisului loveşte de fiecare dată într-un mod aproximativ asemănător ca şi în cazul muzicii. De această dată senzaţia este de insulă, nu de refugiu, însă una deloc misterioasă. Alcoolul nu i-a oferit decât un profund sentiment de dispreţ faţă de sine, iar îmbătarea în loc de uitare îi oferea şi mai multă luciditate, doar că era una focalizată pe propria lui laşitate, nemernicie şi o nostalgie acidă, neiertătoarea amintire a tuturor eşecurilor, înfrângerilor şi neîmplinirilor. Nimic altceva decât un profund dispreţ faţă de sine, unul tot mai acut după fiecare sticlă golită. Drogurile nu le-a probat niciodată. Probabil pe motiv de laşitate. Nimic din toate astea nu a trăit, însă, atunci când a urcat pentru prima dată într-un avion.
Chiar din prima clipă s-a simţit ca acasă şi îi plăcea să creadă că s-ar putea să se fi născut într-o maternitate aeropurtată, un dirijabil rătăcitor extrăgând câte o femeie însărcinată pentru a-i impregna copilul cu nostalgii celeste. Probabil pe mama a asistat-o o moaşă înaripată, un fel de bufniţă cu aripi translucide, care atunci când s-a născut l-a privit în ochi de cum i-a deschis şi l-a impregnat cu un dispreţ profund faţă de gravitaţie. Oricum, printre salvatorii vieţii lui de copil de nouă luni, a fost şi un pilot al aviaţiei sanitare. De aici, poate, şi un anumit interes pentru cărţile lui Saint-Exupery, care, însă, nu a durat prea mult. Rămăsese cu senzaţia citirii unui nesfârşit jurnal de bord în care scriitorul zburător îşi povestea fascinaţiile, deloc fascinante pentru Alexei, faţă de deşert, munţi, ape, zbor şi toate pericolele pe care acesta le implica. Păcat că autorul „Micului Prinţ” nu a reuşit să lase posterităţii descrierea ultimelor clipe petrecute într-un avion în flăcări căzând în Mediterană, doborât de o patrulă germană şi asta din propria prostie. Nici pentru Richard Bach nu făcuse o dependenţă. Povestea pescăruşului mistic Jonathan Livingston, dar şi a pilotului Messia chiar dacă aveau un iz specific şi îi incitau într-un fel curiozitatea, însă o făceau nu cu mult diferit de scrierile lui Coelho, cu „Alchimistul” lui cu tot. Nu l-au atras nici avioanele cu reacţie, că surzea de fiecare dată asistând la decolarea câte unui MiG-25 şi s-ar fi mulţumit cu un simplu biplan Stearman, galben aprins, zburând nu cu mult deasupra norilor şi plimbând copii la înălţimi nu cu mult diferite de aceea la care se trezise la viaţă gata infectat de dor şi nostalgie pentru adâncimea înalturilor răsturnate ale cerului.
0 comments:
Post a Comment