Territoria

... cel puţin ca imagine. Iar din imaginea lui nu lipsesc "accesoriile", necesare sau aferente, auxiliare, complementare sau primordiale, încă încerc să-mi dau seama. Cea mai puternică, aşa cred eu, ar putea fi ceea ce s-ar numi "muzica lui Roni", o atmosferă muzicală - o mixtură stranie de diverse stiluri ale muzicii rock de ultimă oră - o muzică "abrazivă", mai degrabă "bruitistă", zgomot compact şi dur, căreia îi este aservit, pot să spun, regimul existenţei lui diurne. O mixtură stranie, însă pe care nu am perceput-o nici o clipă a-mi fi străină. Pielea neagră şi mată, un alt "accesoriu", este prezentă ca şi "pielea" hainelor pe care le poartă, precum şi bocancii grei, ornaţi cu detalii de metal cromat. Mai e şi luciul atenuat al metalului de pe degete, inele turnate parcă pe mâinile lui cu unghiile perfect rotunjite şi sclipind ca nişte lame şi, în final, o anumită detaşare sau chiar absenţă în privire, însă, paradoxal, una deloc pierdută şi deloc pasivă. Ornată cu mici inserţii, metalice şi ele, în sprâncene... Şi tatuajul. Un trunchi de copac pe întreg trunchiul corpului... De aici încolo deja începe... Bacovia. Aşa am învăţat, din întâlniri, observaţii, cuvinte sau chiar frânturi de fraze. Aşa am învăţat să-i recunosc avatarul... 


Poemul nr. 3: