Gânduri în timpul ploii (7)
M-am născut în timpul Războiului Rece. În plin război şi în plină iarnă. Înr-o iarnă ca atâtea altele din timpul Războiului Rece. Mai precis, în cinci ianuarie. La aproximativ un an după criza rachetelor sovietice în Cuba. Si la vreo lună-jumate după asasinarea lui Kennedy. Sunt nişte repere. Cu nimic mai rele sau mai bune decât multe altele. S-au dus. Deja istorie. La fel ca şi alte milioane, m-am născut în URSS. Imediat după "dezgheţul" lui Hruşciov. Nimic ieşit din comun. Era un an în care oamenii încă mai aveau pe perete portretul lui Stalin, iar bunicul meu Sava, pe lângă portret, deţinea şi opera completă a lui Koba Djugaşvili şi, probabil, îi mai regreta moartea. S-au dus. Toţi şi toate. Şi Stalin, cu tot URSS-ul şi cu viitorul luminos, dar şi cu visul la ziua în care un ultim petec de pământ de pe Terra va intra în familia republicilor-surori dintr-o ţară a bolşevismului planetar. Ultima republică. S-a dus şi "dezgheţul", substituit cu "stagnarea" brejnevistă, dar şi Leonid cel pupăcios.
Îmi amintesc de congresele partidului care se întâmplau din cinci în cinci ani la televizor şi ne marcau viaţa similar unui Crăciun sau Revelion. Deoarece după încheierea unui alt cincinal viaţa promitea să devină mai bună, mai veselă şi oarecum mai uşoară. Iar la figura de la tribuna ma uitam ca la un fel de Moş Crăciun care îşi trecea în revistă multiplele satisfacţii datorate rezultatelor dobândite, chiar dacă toate erau o imensă minciună. Nu aveam de unde s-o ştiu atunci. Moş Gerilă, că astfel traduceam Santa Claus din rusă, venea cu cadouri în fiecare an, însă pe un secretar general îl puteai vedea de cinci ori mai rar. Ceea ce putea să însemne că era de cinci ori mai valoros, împreună cu toate vorbele pe care le rostea. Poate pentru simplul motiv că nu avea altceva de oferit. Că nu mi-l imaginam pe Andropov, fost şef al KGB-ului ajuns pentru un an-jumate în fruntea partidului, intrând pe geam decât pentru a o întreba pe mama de ce vorbeşte cu studenţii ei în română şi nu în rusa obligatorie într-o instituţie de stat care era Liceul de Iluminare Culturală din localitate.
Congresele mă fascinau deoarece se transmitea multă muzică clasică. La fel se întâmpla şi la înmormântarea unui următor bătrânel de la tribuna congresului care era, implicit, în fruntea partidului. Simfonii, concerte instrumentale, cântări corale, balete, operă şi cvartete de dimineaţa până seara. S-au dus toate. Congresele. Cincinalele şi mândria de a fi cel mai fericit popor de pe întreaga planetă. S-au dovedit a fi minciuni, ca şi interminabilele rapoarte triumaliste. Au "ars" şi nu a rămas nici măcar cenuşa. Decât o puzderie de state derutate de propria independenţă. Că după comunistul de bunicu-meu rămăsese măcar pereţii fumegând şi, probabil, satisfacţia răzbunătorilor care l-au ars cu tot cu casă în memoria rudelor prăpădite în burta GULAG-ului. Au dispărut cu toţii prin truda ancestorului meu care îi trecuse în nefiinţă cu propria mână, întocmind listele pentru deportări şi puţini au fost acei care s-au mai întors. N-a rămas nimic. Adică, deja istorie. Memorie şi neant. Sau, mai precis, neantul memoriei. Mai rău decat gura unei gropi proaspăt săpată.
To be continued...
To be continued...
"Leninismul este stindardul nostru! Viitorul ne apartine!"
0 comments:
Post a Comment