Tatuajele tatalui meu (3)
Mă umpleam de imaginile în care bunica sucomba sufocându-se în miasmele propriului trup care putrezea în revărsări de limfă şi sânge care nu se mai închega, vene sparte, doctorii refuzând o ultimă spitalizare şi trimiţând-o să moară acasă. Stăteam în liniştea antifonată de la morgă şi priveam la ceea ce mai rămăsese din corpul bunicului după ce a fost scos din incendiu – un ciot rumenit, vişiniu-întunecat, de carne prăjită, un grătar uman de aproximativ un metru jumate zăcând într-un lighean de zinc scorojit de flăcări şi înnegrit de funingine. Îmi amintesc de sinuciderea unui vecin de-al bunicului, care s-a aruncat în fântâna de lângă poarta propriei case, şi cum pe la cinci dimineaţa nevastă-sa începu să urle într-un mod surprinzător de ornitologic.
Făcând în capul meu o listă şi completând-o continuu, descopeream că îmi luasem în serios antrenamentul şi în caz de nenorocire eram gata s-o înfrunt. Toţi acei oameni însă nu lăsaseră în mine un gol asemănător cu golul lăsat de absenţa cronică a tatei, o absenţă prin care, fără a-mi da seama, fusesem antrenat să-i înfrunt moartea. Reluând evenimentele existenţei mele în preajma lui, ajung să-i dau dreptate, să-i justific decizia şi întreg proiectul în care el alesese să fi murit, cel puţin pentru mine, încă în timp ce mai trăia. M-a pregătit pentru propria lui moarte şi a reuşit, deoarece moartea lui nu fusese o catastrofă, decât poate pentru mama. Însă în perioada imediat următoare morţii lui trăisem un reflux mnemonic.
Venind acasă după înmormântare, nu-i sesizasem absenţa. Era ca şi într-o zi ca multe altele în care el era la serviciu şi nu-mi era deloc greu să-mi imaginez că seara va veni obosit acasă după o zi de cursuri. Mă uitam la hainele lui atârnând în dulap, la cărţile lui de pe rafturile bibliotecii, la caietele în care conspecta conştiincios, seri şi nopţi întregi, diverse materiale pentru şcoală. Nu aveam niciun sentiment. Pendulul încărcat cu memoria prezenţei lui plecase undeva foarte departe şi a trebuit să aştept mai mulţi ani până am început să aud şuierul înfiorător al acestuia, sfârtecând aerul similar unei bombe incendiare căzând peste Dresda în flăcări şi tot acest autism anesteziat al meu a explodat dintr-odată într-o fulgurantă şi ameţitoare vijelie de schije. Începusem să mi-l reamintesc.
La suprafaţa memoriei mele se ridicau insule disparate ale trecutului în care îi puteam surprinde prezenţa. Începusem să mi-l recompun, deoarece înţelesesem că îmi lipseşte afecţiunea pe care sunt sigur că am avut-o faţă de el, însă de care nu-mi mai aminteam aproape nimic. Trebuia să-mi amintesc felul în care l-am iubit. Începusem să-l reclădesc printr-un exerciţiu constant de pătrundere în absenţa lui.
N-am murit până la urmă înainte de 30.
ReplyDeleteNu mi-a dat, precum ţie, tată, viaţa în cap
ca unei vite iluminate. Am amintiri frumoase
cu soarele scelerat de la miezul nopţii
fierbându-mi răbdător creierul,
mă uit la ele întruna, ca un veteran paraplegic
la pozele din război. Am avut şi revelaţia,
de câteva ori, am bifat practic
toate paragrafele: să plantezi un pom,
să faci un copil, să ai revelaţia.
Voi avea peste o lună 32, tati, sunt viu, sunt fericit,
nimic din ce-am trăit nu corespunde
cu ce era demn de trăit la 18 ani. Mă amuză asta,
mă mai amuză sinucigaşii meticuloşi
şi lucrurile perfect ordonate.
Dacă m-ar terciui un buldozer,
singura mea grijă ar fi să se niveleze bine
grămada de ţărână.
Amintiri pentru tatal meu
Radu Vancu
:)
Merci pentru acest feed-back intertextual. Mi-a picat bine :)
ReplyDelete