Vivaldianismul lui Mozart (6)
Jocul
lui Mozart merge mult mai departe, chiar mult dincolo de superficialitatea unei
definiri exclusive drept „joc” sau „joacă”. Şi s-ar putea să nu fi fost o
„joacă” dezinteresată, izvorâtă din suprema inconştienţă a unui geniu sau
dintr-o bravadă infantilă, ci chiar dintr-o constrângere, drept semn al unui
dezacord fundamental. Joaca lui Mozart nu poate fi doar elegantul arabesc
melodico-armonic, dansant sau/şi planant, din sonate, cvartete sau simfonii.
Joaca lui Mozart este un „derapaj” asumat şi deghizat drept „ludic” faţă de
cadrele hiper-determinate ale gândirii muzicale clasiciste, aceasta din urmă
într-un mod fundamental anti-barocă.
Este o eludare explicită a cvadraturii structurale, a standardizării formale, a fixităţii armonice-tonale, dar şi a etosului epic-eroic-patetic-monumental. De aici şi Stollen-Stollen-Abgesang-ul formei de Bar, şi tristroficul „deghizat” în rondo, şi sonata fără tratare, dar şi sonata fără... sonată, aceasta substituită prin variaţiuni în La majorul Sonatei a unsprezecea pentru pian. De aici şi opţiunea „retrogradă” pentru Menuet – dans galant şi în egală măsură jucăuş – ca parte a III-a dintr-un ciclu simfonic, spre deosebire de opţiunea pentru „laendler” la Haydn sau scherzo la Beethoven. De aici şi improvizatoricul nedisimulat – neastâmpărat-concertistic – de tentă aproape barocă în cadenţele concertelor pentru pian, mult mai „obraznice” (citeşte: inventive, surprinzătoare şi spontane) decât orice şi-ar fi putut imagina unul ca Beethoven.
Cuvântul-cheie pentru înţelegerea ludicului mozartian este evadarea. Înspre încotro însă, dacă nu înspre „beţia” exuberanţei concertistice-improvizatorice pentru care, poate, doar Vivaldi ar rezista să rămână simbol reprezentativ atât prin muzica sa, cât mai ales prin temperamentul deloc stăpânit, supus sau docil. Un Vivaldi care este compozitorul-simbol al instrumentalităţii în plină ascensiune după un Ev Mediu şi o Renaştere a polifoniei vocilor umane, a limitelor impuse de mecanismul respiraţiei şi, în egală măsură, a dogmei religioase.
Pentru un Vivaldi cuvântul-cheie şi este acea „beţie” a improvizatoricului, a „răspopirii” trăită pe propria piele, destinal, şi a descătuşării tehnice-interpretative deopotrivă cu descătuşarea imaginativ-creativă. Poate de abia aici îl putem regăsi pe Mozart într-o deplină motivare a propriei „evadări” înspre un punct de joncţiune cu „nostalgia” sa ultimă – solaritatea barocă-panteistă şi improvizatorică a unui Vivaldi iremediabil pierdut în „ebrietatea” violonisticului, artă şi joacă, amândouă ridicate la nivelul suprem al concertării, joacă şi competiţie, pentru care drept sinonim poate sta doar libertatea.
Iar geniul mozartian rămâne una dintre singurele chei realmente utilă pentru a înţelege această ipostază de „frontieră” a umanului, însă nu atât prin schizofrenia modernităţii sau emfaza romantică, cât mai degrabă prin acea supremă, barocă şi chiar renascentistă, autosuficienţă în asumarea organică a totalităţii. Mozart nu-şi etalează, redundant şi narcisist, superioritatea şi aşa sesizabilă în cazul lui. El este modelul unei realităţi definibilă mai întâi de toate printr-o irezistibilă convergenţă a constituentelor sale, prin supleţea raţionamentului, claritatea intenţională şi suprema eficienţă expresivă a unei gândiri recognoscibile prin simplitatea şi esenţialitatea aserţiunilor, şi nu în ultimul rând prin spontaneitatea gestului valorizant, prin autenticitatea unui elan creativ neostentativ şi de aceea atât de veridic; deloc sobru şi parcimonios, ci mai degrabă vibrând de candoarea unei atitudini ludice atât de infantilă şi dezinteresată. Spre deosebire de Beethoven sau Ceaikovski, unicitatea lui Mozart rezidă în simplul fapt de a fi fost un geniu nevinovat de propria sa genialitate.
ÓDĂ
ReplyDelete