Ganduri in timpul ploii (8)
Evenimentele şi oamenii, cuvintele şi lucrurile, toate se înghesuie într-o inexplicabilă grabă să părăsească prezentul şi nimic nu le poate reţine. Refuz să mă mai gândesc la aşa ceva. Le accept aşa cum vin. Şi, evident, aşa cum trec. Rămân cu ultima şi cea mai puternică trăire, provocată de eventualitatea despărţirii care se şi întâmplă. Fără nici o excepţie. Cu asta rămân. Aşa le şi receptez. Mai degrabă ca traversându-mi viaţa înspre locul sigur pe care îl au în memoria mea decât făcând parte din ceva ce nu voi şti niciodată cum se numeşte. Viaţă? Existenţă? Doar nişte cuvinte inventate de către filosofi pentru a mă împiedica să înţeleg adevărul. Pentru a mă deruta.
Asist la toate astea totalmente neputincios şi într-o calitate ingrată de magnetofon pe care pot derula benzi cu amintiri înregistrate: voci, imagini, zgomote. De exemplu, îmi pot asculta propria voce de copil de patru ani care recită din memorie balada "Mioriţa". Şi copilul o recită fidel, fără greşeli şi atunci mă văd stând în faţa microfonului, în bucătărie, şi cu mama urmărindu-mi cu atenţie evoluţia. La sfârşitul recitării redevin magnetofon. Toate au un sfârşit mai degrabă decât un început. Şi orice mi se întâmplă, evaluez valoarea faptului printr-o anticipare imaginativă a modului în care se va termina. O lectură, o călătorie, o relaţie. Deoarece doar aşa îmi pot da seama de adevărata valoare a lucrurilor. Doar prin despărţirea de ele. Doar prin dispariţia lor definitivă. Gările şi aeroporturile. Locurile în care se relevă adevărurile ultime.
Iar eu derulez în continuare benzile cu voci şi imagini. Tot mai multe, însă, devin inaccesibile, iar conţinutul altora îl recunosc tot mai greu sau deloc. Lucrurile uzuale se transformă în relicve, dovezi ale unui trecut irecuperabil: o lingură de lemn, o jucărie sau câteva fotografii. Mai sunt cărţile pe care le răsfoiesc din când în când pentru a o auzi pe mama, deoarece ea mi le-a citit. Vizionez filme şi ascult muzica pe care ea le-a iubit, însă până şi amintirile prind zgârieturi de prea multe rulări şi ajung să nu mă mai identific cu tot mai multe imagini. Parcă răsfoiesc un manual de istorie sau o cronică de-a lui Grigore Ureche. Oamenii devin imagini şi voci pe care încep să le uit. Tot mai multe. Se duc. Devin istorie. Tot mai multă istorie. Mai multă decât viaţă trăită direct.
Însă până şi existenţa imediată ajung s-o identific doar în măsura în care îi pot găsi o analogie potrivită printre amintiri. Altfel nu prea înţeleg mare lucru. Deoarece, oricum, relaţionez cu amintirile ca într-un cinematograf sau un teatru. Mă uit la ele ca la o piesă jucată pe o scenă şi singurul lucru pe care îl simt într-un mod atât de intens este distanţa. Între mine şi scenă. O distanţă care le reduce pe toate la nivelul faptului comun. La nivelul unui fapt vizualizabil. La o imagine. La statutul unor fapte independente de mine în derularea lor implacabilă. Iar pe mine mă văd într-un întuneric protector în care stau ascuns şi îmi pot permite să urmăresc desfăşurarea naraţiunii fără nici un fel de pericol.
Deoarece nu pot să nu sesizez puterea ispitei de a lăsa memoria să le inunde pe toate. Deoarece nu cred că-i vorba de o simplă istorie. Ci chiar de irezistibila tentaţie de a-mi trăi prezentul în termenii trecutului. Şi asta fără nici un viitor. O abstracţiune inutilă. Un viitor care se va întâmpla orice aş face. Şi se va întâmpla exact în acelaşi mod în care mi se întâmplă prezentul. Şi am senzaţia că îl trăiesc forţat de către o voinţă necunoscută, fără să fiu întrebat şi fără să mi se fi oferit posibilitatea de a alege. Nu ştiu cine decide ce va să mi se întâmple şi chiar trăind în mijlocul evenimentelor şi oamenilor, nu simt că toate acestea mi-ar aparţine sau m-ar reprezenta într-un fel sau altul.
http://pelevin.nov.ru/rass/pe-det/1.html
ReplyDelete