Ganduri in timpul ploii (9)
Învăţ din rutină. Învăţ prin comparaţie. Şi repetare. La greu. Din nou şi din nou. Urmărind apariţia unei abilităţi şi cred că îmi pot da seama ce simte o femeie atunci când naşte. Îmi dau seama că învăţarea este, practic, singura preocupare care îmi defineşte sensul existenţei. Sau, din contră, învăţarea este singura ocupaţie cu care merită să-mi ocup timpul acordat numit "viaţă". Să transform învăţarea într-un mod de viaţă şi să devin un burete. Şi să fac din absorbţie o plăcere. Ca să nu mai stau pe gânduri şi să tot inventez hermeneutici inutile. Deoarece îmi aparţine cu adevărat doar ceea ce voi şti inventa eu însumi. Deprinderi, abilităţi, reflexe şi reacţii spontane. Fizice şi intelectuale. Altfel spus, anatomo-fiziologice şi psiho-mentale.
Trebuie s-o fac dintr-o obligativitate iraţională şi fără a putea să aflu vreodată cui îi datorez "plăcerea" de a mă simţi chiriaş în propria mea viaţă. Însă văd că aşa procedează şi alţii, chiar dacă niciodată nu o vor spune, dar ştiu că toate se întâmplă anume aşa. Trăim cu toţii o existenţă "împrumutată" şi singurul lucru pe care îl putem face, este să încercăm a ne inventa un drept de proprietate. Un simulacru. O minciună. O chestie contrafăcută. Şi întotdeauna atunci când am de semnat nişte acte, resimt o satisfacţie, una bine disimulată, de a-mi plastografia propria semnătură. De a lăsa o urmă falsă. Şi sentimentul a fost extrem de plăcut atunci când semnam actele necesare pentru înmormântarea mamei.
Era atât de normal să ştiu că toate acele acte erau doar nişte falsuri. Că semnându-le nu o transform pe mama într-un fapt ireversibil al vieţii mele. Adică, nu o înmormântez de-adevăratelea.
Nu cred că există diversitate în sensul real al cuvântului. Altceva decât aş avea deja pentru un anumit moment al vieţii mele. Grile, matriţe, pattern-uri şi modele. Şabloane. Cu care se potrivesc sau nu cele ce mi se întâmplă. Oriunde merg le car pe toate ale mele cu mine. Mai ales problemele. Şi oriunde ajung, trebuie s-o iau de la capăt. Să învăţ problemele altora şi să-i determin să mi le accepte pe ale mele. Oricât de diferiţi ar fi oamenii şi locurile, mi le pot însuşi doar prin "magia" asemănării şi asta mă ajută să "citesc" mai uşor, mai repede şi, poate, chiar să reuşesc să înţeleg mai multe. De fiecare dată tot mai multe. Detalii. Tot mai multe detalii ale aceluiaşi "text". Ale aceleeaşi imagini. Învăţ mai degrabă prin repetabilitate. Şi de abia aştept începutul ciclului repetitiv pentru a mă relaxa. Energia salvatoare a redundanţei. Un fel de "schizofrenie" a înşurubării într-un fractal. Tot mai adânc. La rezoluţii tot mai mari, însă regăsind în adâncimile tot mai avansate aceleaşi lucruri pe care aveam impresia că le-am abandonat la suprafaţă.
Deja demult am uitat cum a arătat "suprafaţa" vieţii mele. Adica momentul anterior "scufundării". Nici motivele nu mi le pot aminti. O sumă de motive pur personale de a începe şi, evident, de a-mi continua existenţa. Doar atâta mai ţin minte că undeva printre amintiri ar trebui să existe şi acea imagine a unui început. Şi singura amintire aproximativ conştientă este faţa mamei ocupând aproape întregul câmp vizual. Un "deja vu" care îmi revine constant. Prima imagine a lumii a fost un chip de femeie. Şi acest început l-am trait mai degrabă ca pe o trezire şi nu, cum ar fi fost normal, în sunetul unei împuşcături marcând începutul cursei.
T'as bien saisi la subtilité et la force de la nouveauté dans toutes nos actes du quotidien. Dans ton univers heuristique tu trouvera le vrai bonheur, l'astuce et de ne pas t'attacher a la vague suivante mais de l'exploiter pour mieux glisser plus loin: Don Juan était le vrai maitre du surf heuristique. Bonne glissade en 2012! Brat
ReplyDelete