Cer senin deasupra Atlantidei (2)
Duminică, 11 ianuarie
Merg prin realitate frecându-mă de suprafaţele ei zgrunţuroase. Îmi zdrelesc umerii şi coatele hainei de texturile ei rugoase, similare unor pereţi igrasiaţi cu tencuiala scorojită. Mai prind cu stofa hainei câte un cui ruginit ieşit din câte un gard cu scânduri putrezite, stând ameninţător de înclinat, strâmb, clătinându-se în bătaia vântului, şi aud pârâitul mânecii sfâşiate, însă plec mai departe cu tot cu frustrarea mea şi cu o furie iraţională fierbând undeva în ceafa incendiată de prea mulţi nervi şi am sentimentul că las în urmă o dâră de fum, ca o locomotivă cu aburi. Trec printr-un cimitir şi îmi agăţ cracul pantalonilor de ţepii unui gărduleţ ornamental de fontă, începe să plouă şi îmi intră apă în papuci. Este mai mult decât pot să îndur şi sentimentul suportă o dramatică metamorfoză, devenind asemănător cu un bombardier german avariat undeva deasupra Smolenskului, care, urlând disperat din toate motoarele un ultim adio, îşi trăieşte sublimul clipelor rămase până la impact cu pământul rus înflorind pur şi simplu în fascinaţia ultimă şi supremă a unei făclii căzătoare ale cărei flăcări transformă întreg echipajul bombardierului doborât în porţii rumenite de şniţele tocmai pe gustul tribalilor marxişti din savanele şi junglele Africii Centrale.
(din volumul „Territoria”)
Merg prin realitate frecându-mă de suprafaţele ei zgrunţuroase. Îmi zdrelesc umerii şi coatele hainei de texturile ei rugoase, similare unor pereţi igrasiaţi cu tencuiala scorojită. Mai prind cu stofa hainei câte un cui ruginit ieşit din câte un gard cu scânduri putrezite, stând ameninţător de înclinat, strâmb, clătinându-se în bătaia vântului, şi aud pârâitul mânecii sfâşiate, însă plec mai departe cu tot cu frustrarea mea şi cu o furie iraţională fierbând undeva în ceafa incendiată de prea mulţi nervi şi am sentimentul că las în urmă o dâră de fum, ca o locomotivă cu aburi. Trec printr-un cimitir şi îmi agăţ cracul pantalonilor de ţepii unui gărduleţ ornamental de fontă, începe să plouă şi îmi intră apă în papuci. Este mai mult decât pot să îndur şi sentimentul suportă o dramatică metamorfoză, devenind asemănător cu un bombardier german avariat undeva deasupra Smolenskului, care, urlând disperat din toate motoarele un ultim adio, îşi trăieşte sublimul clipelor rămase până la impact cu pământul rus înflorind pur şi simplu în fascinaţia ultimă şi supremă a unei făclii căzătoare ale cărei flăcări transformă întreg echipajul bombardierului doborât în porţii rumenite de şniţele tocmai pe gustul tribalilor marxişti din savanele şi junglele Africii Centrale.
(din volumul „Territoria”)
Sunt atat de triste textele Dv, am citit o recenzie la Territoria de D.C. Mihailescu si alta in Contrafort, desi am prins putin din Urss, anumite cutume, experiente tot le-am inregistrat. Moldova si-a declarat independenta in 91, in satul meu Urss a cazut (si nu definitiv) prin 94' 95'. unirile si despartirile sunt insesizabile...
ReplyDeletemai intai un zambet :)
ReplyDeletedespre aceasta tristete a textelor mele s-a pronuntat intr-un mod necrutator de precis chiar fratele meu intr-un e-mail recent, definindu-le prin sintagma - "intuneric rece". in rusa suna mult mai horror - "holodnaia temnota". dat fiind faptul ca m-am nascut chiar in 5 ianuarie, sintagma se potriveste perfect si ma infioara putin faptul de a fi marcat intr-atat de mult pana si de ora nasterii - unu noaptea, exact in mijlocul acelei "holodnaia temnota" de care vorbea Vladimir. :)