Oleg si viata de dupa moarte (21)
După care urmează Vova, compozitor, colegul lui de liceu, spânzurat într-un vagon de tren. Şi apoi Svetlana, o altă colegă de conservator, pianistă, spânzurată în balconul propriului apartament. Divinităţile îşi iau concedii sau şomează, nimănui nu-i este uşor, îngerii-păzitori îşi iau o pauză, iar muritorii dispar pur şi simplu, mor pe capete, ca şi pisicile sub roţi de autoturisme. Vieţile lui Oleg nu s-au terminat încă, divinităţile lui lucrează din greu, şi privind la rămăşiţele animalului el se simte înconjurat de cel puţin un pluton de îngeri-păzitori alertaţi şi mişunând în jurul lui într-un fâlfâit asurzitor de aripi. Pur şi simplu nu are ce să i se întâmple. Stă în faţa terasei cu un nume total nepotrivit pentru un local, „Ares”, atârnat deasupra intrarii şi luminând intermitent în clar-obscurul înserării. Zeul grecesc al războiuliu. Divinitatea de neon din care au mai rămas doar patru litere, dar şi alea latine. Oare ce ar trebui să facă oamenii într-un local cu un asemenea nume? Să-şi spargă capetele cu sticle de bere? De după colţ apare o a doua pisică. După alură pare a fi motan. Se apropie de cadavru. Adulmecă. Se opreşte deasupra şi îşi apleacă botul. „Ca să vezi”, se aude o voce de bariton din spatele lui Oleg, „şi între animale există iubire”. Proprietarul cuvintelor se dovedeşte a fi un exemplar uman de peste doi metri, cu un cap rotund plasat exact pe un gât alungit. Pentru a-l strivi pe unul ca ăsta ar fi nevoie de cel puţin o blindată a armatei. „A venit să-şi jelească prietena”, spune omul şi după o pauză adaugă, „mă numesc Şerban”. Toată faţa îi zâmbeşte aparent fără nici un motiv şi Oleg îl priveşte lung, tăcând, îi întoarce spatele revenind cu privirea la cele două pisici şi îi ia ceva timp până îi răspunde. „Eu cred că vrea s-o fută. Mă numesc Oleg”. Şerban amuţeşte. Zâmbetul îi dispare pulverizat de cruzimea sentinţei. Infidela zace strivită, cu maţele-i ieşite pe gură, însă partenerul ei tot încearcă să recupereze ce se mai poate şi parcă neînţelegând de ce sinuciderea sub roţile unui taximetru este de preferat mai degrabă decât să-l fi aşteptat câteva secunde în plus. Se întunecă şi distanţa fură din claritatea perspectivei aşa că amândoi se apropie de cuplul amorezilor desincronizaţi. Într-adevăr, realitatea nu are nimic de a face nici cu iubirea, nici cu jelirea şi nici cu alte sentimente de genul ăsta. „Caz tipic de necrofilie”, îşi recunoaşte Şerban înfrângerea. După o strângere de mână amândoi dispar într-un întuneric plin de fâlfâit de aripi. Fiecare în viaţa lui. Purtând în spate cârdul ataşat de îngeri-păzitori.
doamne! ce umor negru...am ramas in apnèe mai mult decat trebuia.
ReplyDeleteC.Anonymous.