Fragment din romanul încă fără titlu (6)
Din dormitorul părinţilor se aude zumzetul discret al bruiajului eteric prin care răzbate murmurul unei voci şoptind într-un fluviu sonor continuu, hipnotic, liniştitor. Radioul „Gorizont” merge în fiecare noapte, ca un fel de ritual nupţial, şi crainicul de la „Europa Liberă” narează într-un şir nesfârşit adevăruri despre falsitatea totalitarismului sovietic, iar tatăl său ascultă concentrat fiecare cuvânt a acelei voci. Atenţia îi este abătută din când în când doar de o voce de femeie întrebându-l despre una sau alta şi atunci Alexei adoarme în duetul amânduror voci, soprană şi bariton, părinţii, cărora nu le mai pasă de adevărurile unui angajat al propagandei burgheze, iar surdina vocilor se înserează în bâzâitul undelor şi treptat toate se amestecă şi sună tot mai mult parcă dintr-o altă lume.
Sunt însă nopţi în care părinţii adorm mai devreme şi el poate avea radioul în stăpânire deplină, iar atunci orizonturile se deschid într-o cadenţă precipitată, derulată cu o acceleraţie tot mai mare a ultrascurtelor până în clipa în care totul se opreşte în sonorităţile orgii „Hammond”, peste care o voce înaltă de bărbat îngână „Sweet child in time...” şi atunci spaţiul se deschide înspre o dimensiune mistică acolo unde vocea tenorului îşi atinge limita acutelor, împinsă înspre încolo de către pasajele clocotitoare ale chitarei-solo şi fierberea magmatică a percuţiei, spaţiul şi timpul se sparg amândouă într-o culminaţie dureros de intensă şi rămâne emisiunea „Metronom” şi o voce de bărbat într-o română perfectă narează povestea celor de la „Deep Purple” şi toate revin de undeva de dincolo, clare şi, poate, puţin cam banale, deoarece chitara-solo îşi recapătă, supusă, numele stăpânului care o mânuieşte, precum şi percuţia împreună cu vocea solistului care aparţine unei persoane cu numele Ian Gillan. Vocea alertă, însă atât de familiară a lui Cornel Chiriac, rosteşte un alt titlu, "Whola Lotta Love", iar numele formaţiei sună ca împrumutată dintr-un film cu extratereştri - "Led Zeppelin" şi el le absoarbe fără a le fi înţeles, ca pe nişte cuvinte-cheie pentru intrarea într-o altă llume, rostindu-le pe care ar fi putut ajunge acolo, în clocotul instigator al chitarei şi protuberanţele incandescente ale vocii solistului...
La un moment da, însă, avalanşa improvizaţiei dezlănţuite este întreruptă de o voce impersonală, metalică, recitând, de această dată în rusă, ca pe o litanie, rafale de cifre grupate câte patru, ca într-un cartuş egiptean – „patru-doi-doi-cinci [pauză] cinci-unu-cinci-şase [pauză] opt-şase-cinci-cinci [pauză] doi-unu-doi-patru [pauză] şapte-şapte-doi-patru...”, aproape la nesfârşit şi două pagini de caiet şcolăresc sunt umplute cu coloniţele cuminţi de cifre aliniate ca nişte soldăţei de plumb sau, poate, ca nişte prizonieri în faţa plutonului de execuţie. Poate că acestea erau cifrele conţinând parola necesară unei evadări definitive din întunericul dimineţilor umplute cu imnuri, marşuri şi voci deloc prietenoase, chiar dacă mustind de energie triumfătoare.
Până la urmă se dumireşte şi îl apucă spaima atunci când înţelele că cifrele conţin, de fapt, un mesaj adresat unui spion care trudeşte undeva din răsputeri la prăbuşirea imperialismului occidental şi, evident, la victoria finală a radioului suspendat deasupra frigiderului din bucătărie. Şi pe Alexei îl cuprinde groaza la gândul că s-a lăsat implicat în acţiunile contraspionajului sovietic, deşi îi apare destul de comic simplul fapt că exact acelaşi lucru, transcrierea cifrelor, o făcea, simultan cu el, şi rusul „007”, stând şi el, în liniştea unei nopţi vieneze, londoneze sau pariziene, cu capul aplecat înspre difuzorul radioului şi notând rapid cu creionul, nu putea fi altceva decât un simplu creion sovietic, aceleaşi cifre încolonate. Vocea metalică îşi încheie rugăciunea cifrată printr-o scurtă urare de noroc şi „Led Zeppelin” revine în forţă atacând finalul piesei şi bizareria este totală, deoarece s-ar putea ca angajatul frontului invizibil să fie şi el un pasionat de deliciile rock-n-blues-ului sau hard-rock-ului britanic.
To be continued...
Imi plac foarte mult aceste fragmente. Chiar mi-as dori sa le vad intr-o zi sub forma unui roman!
ReplyDeleteDraga Aestetica, eu chiar intentionez sa fac ceva cu toate fragmentele astea. Insa ma gandesc sa le las asa, intr-o acumulare treptata, deoarece, cred, pana la urma ma vor ghida ele insele inspre o continuare si definitivare logica si fireasca.
ReplyDelete