Fragment din romanul încă fără titlu... (7)
Programul matinal l-a urmărit timp de mai mulţi ani, trezit de mama pentru a fi dus la grădiniţă, apoi la şcoală, urmărindu-l la căminul liceului din capitală, apoi auzind începutul de imn prin urletele sergenţilor în cazarma jegoasă dintr-o unitate militară la un capăt de lume, unde mai trăiau cămile şi oameni de culoare galbenă îmbrăcaţi în mijloc de vară cu halate vătuite. Prostia asta de program radiofonic a meritat din plin o invazie germană, iar lovitura lor în plină noapte a pornit exact cu două ore înaintea începutului transmisiunii, adică la patru dimineaţa, cu scopul clar de a ajunge cât mai repede până la studioul central pentru a-i spânzura de picioare pe gimnasta stahanovistă cu tot cu pianistul ei fidel şi pe copilul-pionier care ar continua să povestească până şi propriilor călăi despre fericirea trăită în tabăra cu nume tătăresc. Pe behăiţii de rockeri probabil că i-ar pune sub şenilele „tigrilor” şi „panterelor” din dotare, pentru a-i ajuta să racordeze imaginaţia artistică la realitate. Iar după ocuparea Moscovei şi anihilarea studioului de radio cu toţi angajaţii acestuia, germanii s-ar fi retras înapoi în ţara lor natală pentru a-l proslăvi în linişte, pace şi prosperitate pe liderul lor carismatic. Însă radioul stă prins în perete, semn clar că tentativa salvatoare a arienilor a eşuat, iar pictorul-caporal s-a sinucis până la urmă şi toate au revenit la normal. La normalitatea instaurata de catre invingatori si acceptata drept singura posibila.
La un moment dat radioul emite o serie de tuse, Alexei tresare, după care se face auzit un vuiet, la început venind dintr-o depărtare, însă treptat tot mai puternic, crescând în intensitate şi atingând culminaţia într-un tunet clocotitor de turbine ambalate. Sticla din geam începe să vibreze, precum şi patul de sub el şi deruta este una aiuritoare, fiindcă nu-şi poate da seama unde se află, în vechea lui chirie de pe Bulevardul Muncii, şi atunci e tramvaiul de la cinci-jumate care produce întregului bloc un cutremur de cel puţin patru grade pe şcala Richter sau e garsoniera de pe Orăştiei cutremurată sistematic şi ea, însă de mugetul motoarelor unor avioane care trec la nici zece metri deasupra blocului, aproape frecându-şi atelajele obosite de acoperiş, de fiecare dată lăsându-i senzaţia că este strivit de imensa burtă rotundă, argintie, ca de leviatan al cerurilor, care îl apasă tot mai adânc în patul în care de fiecare dată încearcă să se ascundă cu acelaşi sentiment cronic de zădărnicie.
Tramvaiul-bombardier, promis de alarma celor două imnuri, se năpusteşte necruţător cu intenţia de a-l înghiţi, asurzindu-l şi orbindu-l cu lumina farurilor bulbucate, iar Alexei se trezeşte, de această dată pe bune, în cea mai adevărată realitate, diferită de visele lui repetitive, în care ura şi frica îl îngenunchează de fiecare dată în faţa emiţătorului din bucătărie, diferită de realitatea în care taică-su ascultă „Europa Liberă”, iar mamă-sa îi prepară în fiecare dimineaţă micul dejun.
Acum chiar ca mi-ai incitat curiozitatea :) Unde il vei duce e Alexei dupa "trezire" ? In ce realitate? Multam' pentru postare, imi face, ca de obicei, mare placere :)
ReplyDelete... :) de aici incolo incep problemele :))) deoarece realitatea se adevereste a fi mult mai dificil de acceptat decat visele, oricat de angoasante ar fi ele :)))
ReplyDelete