Ganduri in timpul ploii (3)
Trăiesc o viaţă care nu începe. Este, totuşi, ceva mai bine decât să nu o fi avut deloc. Trăiesc fără a simţi că mi se întâmplă ceva. Fiindcă nu pot sesiza o anumită consistenţă. Deoarece nu simt să mă fi transformat. Sunt acelaşi de când mă ţin minte. Adică, din prima clipa a conştienţei de sine. Singurele schimbări pe care le-am sesizat au fost că oamenii din jurul meu deveneau tot mai scunzi, copacii tot mai mici, iar eternitatea, atât de evidentă cândva, s-a dovedit a fi o simplă minciună. Aşa am ajuns să mă simt ca într-o baie turcească sau într-o saună finlandeză. Sau, poate, într-o "parilkă" rusească. Aud voci. Uneori remarc siluete de diverse dimensiuni. Care apar şi apoi dispar în aburi, lăsând loc pentru altele. Le pot sesiza existenţa, însă fără argumentul doveditor suficient. Ca să pot resimţi o anumită "saţietate". Care m-ar determina să mă simt, la rândul meu, real, consistent şi, în consecinţă, credibil în propriii mei ochi. Şi mă simt lăsat singur. Doar cu un fel de Dumnezeu lângă mine. Fratele meu absent. Care stă cu mine într-o ceaţă impenetrabilă şi, poate, mă simte pe mine ca pe un Dumnezeu doar al lui.
Şi nu pot nici să-i infirm, dar nici să-i confirm existenţa. Ar trebui pur şi simplu să aleg o variantă şi să cred în ea fără nici un fel de argumentaţie. Însă nu reuşesc, deoarece îmi lipseşte ceva. Mi-am dat seama de toate astea atunci când am înţeles că nu se moare în lipsa cărţilor sau unui pian la îndemână. Că se poate trăi şi fără Bach sau Bunin. Adică, fără tot ceea ce poate fi considerat drept "moft" şi, mai pe larg, "complicaţie" inutilă a propriei existenţe. Poate că am devenit eu însumi o fantomă atunci când am înţeles că realitatea va funcţiona imperturbabil chiar şi după ce demult voi fi murit. Tot aşa cum nimic nu s-a schimbat după ce oamenii dragi mie fie plecau, fie mureau. Acelaşi cer. Aceiaşi nori. Acelaşi soare. Nu s-a schimbat nimic după ce s-a sinucis Lena. După ce a murit Vera. Şi nici după ce Siegfrid, un animal nobil cu blana roşcată, a fost călcat de o maşină.
Cunosc un om a cărui viaţă îi este trăită de alţii. Cel puţin, aceasta este părerea lui. Şi atunci, dintr-o puerilă răzbunare, el încearcă să le-o trăiască pe a altora. Activitatea se numeşte "recuperarea vieţii netrăite". Nu reuşesc să-i înţeleg raţionamentul, aşa că mă dau bătut. Încerc să-mi imaginez despre ce ar putea fi vorba. Şi oricât mă frământ, îmi apare în minte o debara burduşită cu vise neîmplinite, cu toate happy-end-urile posibil de imaginat, cu toate prăjiturile nemâncate şi bărbaţii sau/şi femeile rataţi/te ca posibili parteneri de viaţă. Eu, însă, revin la ale mele şi înţeleg că trenez. Motorul funcţionează, roţile se învârt, însă peisajul de pe parbriz este în permanenţă acelaşi. Parcă ar fi fost lipit din exterior.
"Un om a carui viata ii este traita de altii"... frumos spus! ...si lasa pe ganduri...
ReplyDeleteVladimir
Foarte plastic ! Astept cu nerabdare continuarea!!! :)
ReplyDeleteMa gandesc daca aceste "fragmente" nu ar fi bine sa le strangi si sa faci din ele o carte. E clar, vor trebui inchegate unele in altele, dar rezultatul cred ca ar fi foarte interesant. Imi face placere sa te citesc.
ReplyDeleteCeea ce imi place este caracterul intimist pe care il degaja randurile din "Ganduri.." Te face sa te identifici cu ceea ce citesti. Frumos
ReplyDeleteCu stima,
Laura
Laura, ai dreptate. Intotdeauna persoana I creeaza o legatura mult mai puternica cu cititorul. Lectura se transorma intr-un fel de destainuire iar cititorul intr-un prieten secret al personajului principal. Si atunci, implicarea creste :)
ReplyDeleteDraga Literatura si Muzica,
ReplyDeleteNu stiu care este intentia autorului acestui blog, dar, din propria experienta iti pot spune ca uneori e mult mai eliberator sa scrii fara scopul final al unei carti. Blogurile tocmai la asta ajuta. E un fel de evadare din constrangeri (oricare ar fi ele)...
Eu il incurajez pe Oleg sa scrie mai departe, Va vedea mai incolo daca vrea sa publice. Sa crie intre timp, nestingherit! Noua ne face placere :-)
Vladimir
Vladimir, sunt 50% de acord cu tine. E frumos sa scrii la modul cel mai liber, sa nu fii presat de timp, etc. Dar, in momentul in care constientizezi ca ai acest dar, el ar trebui sa devina un fel de datorie in fata cititorilor. Scriitorul nu-si mai poate apartine in totalitate...
ReplyDeleteThis comment has been removed by the author.
ReplyDeleteCă nu-mi aparţin în totalitate deja ştiu. Explicaţia mea personală este că nu pot să nu fac anumite lucruri. Printre care şi scrisul. Şi într-un mod totalmente lipsit, spre exemplu, de "morga" literară sau emfaza "bisericos-sectantă" a optzeciştilor, nouăzeciştilor, douămiiştilor, deoarece aşa arată cea mai proaspătă imagine a literaturii române din ultimele decenii. Poate din această cauză, realmente mă bucură simplul fapt de a ne fi întâlnit în acest mod. Ca prieteni şi cititori. Toţi laolaltă :) Şi, deasemenea, cred că lucrurile îşi vor găsi cu timpul locul care li se potriveşte cel mai mult. :) Adică, încerc să spun că vă dau dreptate, fiecăruia în parte, din moment ce îmi reprezint comentariile voastre, dincolo de nota polemizantă, ca făcând parte dintr-un întreg format din adevăruri complementare :) Vă mulţumesc :)
ReplyDelete