Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (5)
Mă identific cu freamătul care semnifică şi descopăr că există stări interioare alternative monologului verbal pe care îl menţin în permanenţă şi prin care îmi şi generez în fiecare clipă identitatea.
În altă ordine de idei o simfonie mahleriană devine pretextul unui dialog platonician, deoarece se poate la fel de bine realiza o scufundare în sunet, cum aş realiza scufundarea în nume prin straturile lui de semnificaţii.
Plasându-mă în interiorul operei muzicale tind să o resimt ca o permanenţă temporală, încep să resimt derularea ei temporală propriu-zisă doar ca exteriorizare particularizată a multiplelor ipostaze ale unui
ceva însingurat.
Ori, permanenţa temporală a muzicii în care deja sunt se vrea şi devine o omniprezenţă spaţială în stare să transforme însăşi percepţia spaţialităţii, în stare să-mi substituie identitatea. Deoarece una este să-mi conştientizez plasarea între coordonatele x,y,z şi cu totul altceva să mă trezesc plasat într-un spaţiu sonor al tensiunilor dinamice mobile.Atunci, readus în concreteţea agasantă a sălii de concert, şi mai acut îi percep
micimea şi puţinătatea,
îmi percep insuficienţa şi atunci, revoltat, încep să percep spaţiul sălii nu ca un spaţiu dătător de sonoritate, ci, mai degrabă, ca un spaţiu închis, îngrădit… monadă… claustrare...
Atunci când pierd clipă cu clipă o sonoritatea care aş dori să nu mai înceteze, parcă aş vrea ca muzica să se întindă pretutindeni, revărsându-se peste toată umanitatea.
Memoria, fidelă în tandra ei slugărnicie, îmi aminteşte că în istoria muzicii nu lipsesc tentative de acest gen. Mă gândesc la simfonia a IX-a de Beethoven, al cărei final îmi sugerează la propriu nevoia de a sparge pereţii sălii în care o audiez. Mă gândesc la Wagner care vroia să purifice oamenii prin misterul „Parsifal”.
Sau la Alexandr Skryabin care, posedat de idolatrizarea extaticului, compune „Ritul de taină” pentru a-l interpreta într-un templu buddhist din India. Ce-ar fi dacă într-adevăr ar fi reuşit şi, după cum dorea el, această interpretare, menită să purifice omenirea, ar fi fost să o purifice?
Foarte frumos descris. Ca opinie personala si deci subiectiva, in loc de Ceaikovski m-as fi bucurat mai mult sa ascult „Requiem”-ul lui Mozart. In ochii mei se potrivea mai bine cu trairile descrise in text :) Dar repet, e pur personala aceasta alegere :)
ReplyDeleteAngela, tot in registru subiectiv, nici "Arta fugii" nu ar fi fost rea :-)
ReplyDelete"...figurile lui Bach şi Mozart care, unul prin luciditate şi celălalt prin însorire, s-au venerat întru divinizare şi prin ea mărturisind durerea şi finitudinea propriei condiţii omeneşti." Foarte frumos spus!
Exemplele din text le vad ca pe niste etape:
ReplyDeleteEvadarea din "sala", din "inchis", din "claustrare" se face prin sonoritatile puternice ale
- simfoniei a XI-a de Beethoven
- Parsifal de Wagner
- Ritul de taină de Skryabin
Revenirea spre monada, spre sine se face prin
- sinfonia V-a de Beethoven
- Patetica şi „Fatum”-ul lui Ceaikovski
-ciclurile vocale ale lui Schubert, Mussorgski, Wolf şi Mahler
Si, din cate inteleg eu,Bach si Mozart reprezinta o ultima etapa, a intelegerii muzicii,a finitudinii omenesti, nu?
Poate ca ma hazardez cu interpretari, dar intr-adevar, daca am dreptate, o idee ar fi exemplificarea fiecarei etape. Cu alte cuvinte, mai multe exemple de pe youtube :)))
Vladimir
Vladimir, nu stiu daca Ceaikovski, Wolf sau Mahler pot face referire la o "a doua etapa". Imi par mai degraba elementele unei introspectii complexe, care, printr-un crescendo acumulat, duc la intelegerea muzicii transcedentale a lui Bach sau Mozart.
ReplyDeleteAngela, atunci cand ai spus "Requiem" de Mozart, te-ai gandit cumva la "Lacrimosa"? Deoarece eu asa am dedus. Frumusetea situatiei consta in simplul fapt ca ai toata libertatea sa imaginezi propria ta muzica potrivita cu textul si ai toata libertatea sa o si faci :)
ReplyDeleteDraga Literatura si Iubita Muzica, :), intr-adevar, de ce nu si "Arta Fugii", mai ales inceputul Contrapunctului I: re-la-fa-re-do#-re-mi-fa-sol-fa-mi-re, nucleul intregului ciclu sau, altfel spus, "Big-Bang"-ul din care se ia fiinta intreg universul sideral al acestui ultim opus bachian. Dar am simtit nevoia sa atasez mai degraba muzica lui Ceaikovski datorita intensitatii paroxistice cu care incepe partea a IV-a. Parca m-as fi situat intre sideral si visceral, iar Ceaikovski anume aceasta visceralitate mi-o induce cu o forta atat de irezistibila... Pana la "astralitatea" bachiana inca urmeaza sa-mi traiesc intreaga viata si asta fara nici o garantie ca voi putea vreodata atinge aceasta universalitate... :)
ReplyDeleteVladimir, iti dau dreptate si asta in ideea in care am realizat descrierea pornind de la evidenta acestor etape in chiar propria mea, sa-i spun, maturizare imaginativa si, deopotriva, senzitiva. Ideea mea a fost sa sugerez ceva similar unui ciclu pulsatoriu sau, altfel, respirator, dilatare-contractie, deoarece asa consider eu ca se articuleaza in egala masura perceptia dublata de sensibilitate. Iar in etapele descrise de tine regasesc imaginea acestui ciclu vital al perceptiei si, de ceastalalta parte, a constiintei, ritmuri si tempouri stihiale. Ceva similar cu teoria energetica a lui Ernst Kurt atunci cand el vorbeste despre "Criza armoniei romantice in "Tristan si Isolda" de Richard Wagner.
ReplyDeleteOnirica, surprinzi, paradoxal, o semnificatie complementara etapelor schitate de catre Vladimir. O spun, deoarece pilonii majori ai desfasurarii sunt reprezentati de genurile monumentale, in cazul dat simfonii si opere (mistere), iar "accelerarea" si "amplificarea" impresiva-energetica intra in sarcina genurilor mai mici, camerale, care sunt ciclurile vocale. Fluvialitatea si, daca pot sa spun, stihialitatea muzicii orchestrale este intensificata din interior de catre umanitatea reala, concreta, tangibila, toate legate de vocea omeneasca si diversitatea campurilor sugestive pe care aceasta le determina. :)
ReplyDelete:) Da! Chiar la Lacrimosa ma gandeam :)))
ReplyDeleteStiam eu :))))
ReplyDelete