Ocupanţii din ograda lu’ Gavril (2)
Învingătorii obişnuiau să se instaleze în ogradă lui Gavril cu o regularitate de la sine grăitoare, iar acestuia îi era suficient să vadă cine vine să i se instaleze în gospodărie pentru a înţelege cine a învins de acea dată. Pentru unu’ ca Gavril era indiferent faptul dacă cineva îi cotropea Ţara, concept pentru el mult prea abstract. Nu era el omu’ care să gândească în asemenea categorii. Pe unu’ ca Gavril îl cotropeai dacă îi ocupai ograda, un univers doar al lui, cu straturi de legume, cu via, copacii fructiferi, cu raţele, găinile, caprele, oile şi, important, porcu’ din coteţu’ din spatele casei.
Iar cine-i ocupa ograda, fireşte, devenea ocupant, indiferent ca era vorba de ruşi sau de germani. Astfel că, instalarea pe moşia-i, cu implicita putere de a-i lua în stăpânire necondiţionată întregul univers, reprezenta un semn clar al faptului că ocupanţii erau cei în putere. Aşa că nemţii, ca învingători ce erau, au venit şi s-au instalat în curtea şi casa lui fără să-l fi întrebat, iar Gavril nu a avut de comentat nimic, tot astfel cum n-a comentat nimic nici atunci când s-au instalat românii, mai apoi ruşii şi apoi, iată, din nou românii, însă de această dată împreună cu aliaţii lor de nădejde în acea perioadă. Se instalau şi apoi se dezinstalau singuri, fără a-l lăsa pe Gavril să creada că ar avea puterea să decidă într-un fel sau altul sau că cineva ar mai sta să-i asculte părerea care oricum nu conta şi în orice caz nu interesa pe nimeni. Iar în una din zilele după plecarea românilor, adică în timp ce aceştia plecaseră pentru a dobândi un supliment de glorie militară undeva mai înspre Odesa, au venit friţii şi hanşii, iar singura problemă a lui Gavril a fost să se ascundă.
Practica această activitate de ceva vreme ca pe un exerciţiu, cu o regularitate care aducea mai degrabă a antrenament, iar atunci când sosiseră uniformele sure, Gavril era gata pregătit pentru a susţine proba supremă. Nu-i lipsea îndemânarea, deoarece în ’40 se ascundea de anexatorii ruşi care-i dezinstalaseră pe românii consideraţi stăpâni ai plaiului, în ’41 de dezinstalatorii români ai ruşilor, iar în ’44 asistă la a doua reinstalare-reanexare a sovieticilor. Avea el deja ceva experienţă cu identitatea şi intenţiile oaspeţilor nepoftiţi, deoarece fiecăruia dintre aceştia ar fi trebuit să le dea explicaţii privind faptul de a fi supravieţuit ocupanţilor anteriori ai curţii. Şi cum aceştia se cam duşmăneau între ei, apărea o legitimă suspiciune, existentă aproximativ în aceeaşi formă fie că era vorba despre NKVD-ul rusesc, Siguranţa românească sau Gestapo-ul german, care viza modul de a fi supravieţuit altfel decât prin colaborare, adică prin trădare. Şi cum, s-ar fi putut întreba vreun responsabil cu purificarea, ar fi putut supravieţui un anonim ca Gavril dacă nu colaborând, adică trădând acele idealuri sacrosancte, pe care ocupanţii le cărau cu ei şi cu care Gavril avea obligaţia să se conformeze, indiferent de faptul că nu înţelegea o iotă ruseşte sau nemţeşte şi, poate, nici româna nu o vorbea într-un mod măcar aproximativ literar. Astfel încât, Gavril a decis să se ascundă într-o groapă săpată în spatele casei, una suficient de adâncă şi acoperită cu rîpkă uscată, pentru a-l feri de urgie şi în acelaşi timp pentru a-i lăsa suficient aer să respire. Stătea în groapă, în timp ce ocupanţii arieni trebăluiau prin curte cu problemele vieţii de zi cu zi, vorbind o limbă guturală din care Gavril înţelegea doar două chestii care erau „Hände hoch!” şi „Zurück!”. Erau singurele expresii prin care comunicau soldaţii wehrmacht-ului în filmele ruseşti de propagandă, mai ales cu prizonierii, puţinătate care în mintea de ţăran a lu’ Gavril nu ridica nici un fel de semne de întrebare. Cam atât aveau de spus nemţii tuturor celorlalţi, adică după ce le invadau ţara şi stând ascuns adânc în groapa lui, Gavril nici nu încerca să-şi imagineze că ar fi fost nevoie de mai mult. Chiar de aia se şi ascundea, fiindcă la ce te puteai aştepta de la nişte venetici care vorbeau o limbă compusă din două replici lătrate, singurele pe care mai apucai să le auzi, nu atât cu urechile, cât mai degrabă cu ceafa, înainte ca o rafală să-ţi zboare creierii tăi de presupus partizan.
To be continued
Salut!
ReplyDeleteFrumos scris, incepe sa se contureze foarte frumos personajul. Se incheaga deja din primele randuri si asta imi place. Astept continuarea
Vladimir
Da, Valdimir, si mie asta mi-a placut cred cel mai mult la acest text. Presimti deja un personaj complex care merita analizat, citit, ghicit chiar! Genul de personaj care duce singur un text, care ii eclipseaza pe ceilalti prin simpla prezenta. Pana si firul narativ i se "supune" si asta nu poate decat sa incite la lectura :)
ReplyDelete